vineri, 13 decembrie 2013

Din deșert la... ospăț! Dansuri tribale, efecte luminoase și cântece pioase...

Când, după lungi așteptări și complicate combinații de transport reușim să ne întoarcem la civilizație, în casa gazdelor noastre din Zagora e bal cu mese întinse – prima zi din petrecerea de nuntă a lui Moaatcim. Familia strânsă din toate cotloanele Marocului va petrece trei zile și trei nopți sărbătorind intrarea în robie a băiatului cel mare.

La parterul palatului sunt întinse câteva mese rotunde la care stau așezați numai bărbați, în costurme scrobite de sărbătoare, cu tichiuța musulmană pe cap – cei mai importanți oameni din oraș. Sunt singura fată din încăpere, deși prezența celorlalte femei în casă se face simțită din când în când prin cântecele, chiuiturile și sunteul de tobe care vine de la etaj. Chelnerii servesc aperitive – alune, migdale, fructe uscate. Ne plictisim să fim stingheri, așezați doar noi la o masă imensă și ieșim afară, să stăm cu membrii familiei care întâmpină oaspeți și cu copiii. Se încinge un fotbal pe maidan...

E ziua avanpremierii marii sărbători. Se socializează și se mănâncă mult: printre altele și un tajine dulceag din văcuța cu care ne fotografiasem la plecarea în deșert. Până seara, familia lâncezește, ronțăie continuu și bea ceai, răspândită prin camerele palatului.

Să fie gălăgie!!!!


La căderea întunericului, însă, vine momentul marelui spectacol – femeile și bărbații petrec separat și, în timp ce Leo avea să moară de plictiseală încețoșat de discuții despre Coran și Allah, eu urma să mă distrez într-un fel de club cu muzică live.

Așezate pe jos și acoperite cu pături, fetele cântă și dezlănțuie ritmul pe care-l au în sânge – bat din palme, bat la tobe, zgdrăngăne tamburinele, chiuie și dansează senzual, scuturându-și șoldurile, arcuindu-și mâinile ca într-un fel de harem zgomotos. Bărbații nu au voie să privească, fetele se admiră între ele...

N-am putut rezista ritmului nebun și colorat și, alungând orice gând despre lipsa de politețe, jignirea culturii locale, etc, le-am întrebat dacă pot să dansez și eu. Eram de-acolo, ritmul ăsta era și în sângele meu. Am fost filmată cu telefonul mobil, s-a cerut un bis, mi s-a cântat o melodie cu numele meu. Atunci mi-am dat seama că multe dintre strigăturile și versurile cântecelor erau inventate pe loc... mi-a adus aminte de Indonezia, de creativitatea naturală, primitivă, atât de aproape de pământ...

Sursa: blog.travel-exploration.com
*din păcate, aparatul nostru foto a decedat în deșert; așa se face că nu avem nici o fotografie cu "dezmățul"...


Bine că ne ajută YouTube - Cele mai reprezentative imagini pentru cum s-au distrat fetele


Allah și efecte de lumină


Totuși, eliberată în ale scandalului... n-am scăpat nici eu de discursul religios. Ayoub, însoțitorul nostru oficial, student în anul 1 și învățăcel în ale francezei, ne-a anunțat că vrea să ne facă o surpriză, având în vedere că nu mai avem mult timp de stat împreună. Ne-a dus în fosta cameră a lui Moaatcim și... într-adevăr, spre marea noastră surpriză... a început să ne cânte din Coran! Aș fi fost impresionată dacă n-aș fi avut în fața mea o oglindă în care apărea ca o ispită diavolească imaginea lui Leo dându-mi coate subtil, cu o mutră amuzată... Bineînțeles, a trebuit să invoc spiritele celor mai negre experiențe ale mele și să-mi înfig unghiile în palme pentru a nu izbucni. Cât de jignit s-ar fi simțit Ayoub care a avut încredere în noi să ne cânte și să ne vorbească despre ceva atât de personal cum este relația lui cu Dumnezeu! („Iisus este un profet al lui Allah, dar nu este fiul lui Dumnezeu, așa ceva este ilogic”... „Deci tu spui că Dumnezeul vostru este și Dumnezeul nostru.”... „Da”, răspunde Ayoub. „Și Dumnezeul nostru este și Dumnezeul vostru”... „Nu, așa nu.”)

Și... semn al lui Allah... în mijlocul cântării lui Ayoub becul din tavan se stinge singur.  Apoi se aprinde tot singur... La câteva momente, becul se stinge din nou și se aprinde după câteva secunde, favorizând crearea unei atmosfere de-a dreptul suprarealistă, cu Ayoub cântând, noi reflectați în oglindă și becul care insista să dea momentului maximum de savoare cu efectele de lumină...


Ne-au eliberat părinții lui Ayoub care i-au repetat copilului că nu este cazul să plictisească musafirii... Ayoub ne-a condus a doua zi la autobuzul spre Marrakech deși trebuia să se trezească foarte devreme – nu-i nici o problemă, ne-a liniștit el, merg apoi la rugăciunea de dimneață... 

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Tropa-Trop la SkyRun. Am alergat pentru ca CINEVA să poată călători frumos până la capăt



Astăzi, 700 de entuziaști au alergat la SkyRun, pentru cauza Hospice Casa Speranței - dedicată celor a căror călătorie se apropie de final. Ei au încă nevoie de optimism și de oameni alături pentru a construi până la capăt singura experiență care ne aparține cu adevărat – clipa, propria viață.

La finish, după 34 de etaje și peste 600 de trepte - 4min40, locul 1 open feminin corporate

SkyRun a fost, din punctul meu de vedere, printre competițiile cel mai bine organizate la care am participat. Echipa de la Smartatletic ne-a ținut în priză în fiecare zi cu vești, cu antrenamente, cu sfaturi realizând un crescendo al așteptării până în ziua competiției, ziua marii întreceri cu lifturile – noi pe scări, lifturile văzându-și imperturbabile de treaba lor...

Cine a avut de câștigat? Hospice și planul lor de a construi în București, în apropierea parcului Plumbuita, primul spital de îngrijiri paliative pentru bolnavii în stadii terminale care va trata aproximativ 700 de pacienți anual.

Astăzi, fiecare am alergat pentru o persoană necunoscută care va spune, poate, un la revedere mai liniștit, închizând ochii asupra unei miriade de clipe. Am adăugat, poate, încă puțin prezent la viața unui om.

Mai mult de jumătate dintre cei 150.000 de oameni care au nevoie anual de servicii paliative în România sunt bolnavi de cancer; doar 5% dintre ei primesc îngrijiri de alinare a suferinței atunci când nimic mai mult nu se poate face.  

vineri, 6 decembrie 2013

Despre viață și alți demoni metafizici. Cum am zis că mă apuc de astronomie


Merg aproape cocârjată de încântare. „Uite: și asta ce frumoasă e! Și asta...” N-am dat peste nici un magazin de genți în mijlocul deșertului, doar adun pietre. Mici, mai mari, mega-bolovani buni de proptit cortul, lustruite sau găurite de colții vântului, roșii, verzi, negre, albe...
Seara sau la prânz, când ne oprim pentru masă, le scot și mă uit la ele. Saleh, ghidul, clatină din cap... „beaucoup des pierres...” în traducere „mda, iremediabil sunteți duși cu capul, voi, europenii ăștia...”
               
Spectculosul turnat al ceaiului. Am încercat și eu și nu-i chiar atât de ușor pe cât pare


 
Am plecat din deșert cu buzunarele pline de pietre – buzunarele de la geacă, de la geantă, de la rucsac, de la pantaloni... mă mir că nu le-au considerat arme albe la aeroport...

Ghid-beduin

Între toate, și o scoică ciobită. I-am arătat-o ghidului entuziasmată de dovada că ne plimbăm printr-un loc care a fost cândva fundul unei mări! Mi-a spus că are milioane și milioane de ani... Poate vroia doar să-mi facă plăcere versus părerea mai prozaică a lui Leo: „o fi pierdut-o vreun turist”...

În adâncul deșertului, pierduți pentru civilizație...

Cărăușele

 Dacă n-ar fi fost prea frig, aș fi dormit noaptea afară... culcată pe o dună, sub copertina de stele care-ți alimentează cele mai nebune fantezii de călător. După ce toate poveștile trec, rămâne doar tăcerea, nici un gând. Stelele mă acoperă ca într-un glob și... e a doua oară în viață când simt că sunt singură pe pământ. Un omuleț care stă pe fundul unui fost ocean și se uită la niște universuri de neînțeles.

Îmi dau seama că singura noastră valoare e conștiința, mintea pe care natura nu dă doi bani – toate aceste vise, toate aceste gânduri se vor șterge simplu, cum se închide un cerc în apă. La scara naturii, sunt un animal între atâtea alte animale organizate pe specii, în marele mecanism infailibil care se regenerează maiestuos, fără să fie nevoie să gândească...

Dacă până atunci îmi imaginam că aș putea avea un sens, m-am lămurit: nu există nici un sens în afara marelui organism. Ce am e doar această călătorie, această clipă – viața mea.


p.s. Am zis atunci că mă apuc de astronomie. Că data viitoare când mă voi întâlni cu acest cer, voi fi pregătită. De cum m-am întors, însă, am devenit prea ocupată să-mi urmez sensul...   






About

toateBlogurile.ro