07.00 – Plecare de la tanti Mariana, Babadag – 08.30 – mic-dejun Mânăstirea Uspenia Slava Rusă (ou și ardei de la tanti Mariana, pe iarbă, lângă râul care trece prin curtea mânăstirii) – 10.00 – Slava Cercheză – 10.30 – Ciucurova – popas Cerbul – Atmagea (sat mic pe un deal, urmat de urcușuri groaznice și coborâri extraordinare) – 13.30 – Horia (iaurt și discuție cu Gheorghe) – Balabancea – Hamcearca – 15.00 – plecare din Nifon – 16.30 – Cetățuia, întâlnire cu Vlad și Dana.
- În Slava Cercheză toată lumea vorbește rusește. La magazinul satului, o lipoveancă blondă, cu ochii verzi mă întreabă din nou dacă nu mi-e frică să merg singură și o bătrânică îmi spune că ea n-a ajuns niciodată până la Galați, doar până la Brăila, mai demult.
- Pantele dinainte de Horia sunt de neuitat. Căldura mă topește, merg și pe lângă bicicletă. La un moment dat, trebuie să mă opresc. Am ambiție când e vorba de efortul fizic. Știu că pot mai mult decât cred, dar e bine să nu-mi fac planuri. Nu gândesc și merg înainte. Întotdeauna am scos timp bun așa. Răsplata e pe măsură: sunt singură pe niște tobogane de șosea cu asfalt impecabil și îmi dau drumul la vale, unde se văd casele din Horia.
- Poposesc la magazinul satului să arunc un ochi pe hartă și să mănânc ceva. Cum stau așa, cu harta întinsă, plănuind să o iau spre Mircea Vodă… „Dacă-mi permiteți, 300 de metri mai încolo e indicator spre Barabancea și de acolo drumul duce direct spre Nifon și Parcul Național Munții Măcin”. E un tip cam de vârsta mea, cu soția. „N-are rost să mergeți pe la Mircea Vodă – e drum național și nu vedeți nimic, prin partea cealaltă e frumos”. L-am ascultat și drumul a fost extraordinar. Când călătoresc – oare se schimbă ceva în aura mea, se deschide un canal în plus al minții, ca o busolă care găsește ușor drumul sau așa se întâmplă întotdeauna când cineva ajunge la locul lui? Altfel cum de am dat peste tanti Mariana care mi-a dat și casă şi masă, peste Sabina şi peste tipul acesta care a venit la magazin tocmai când eram gata să merg pe un drum „greșit”?
Gheorghe
La magazin, în Horia, un puști blond, cu ochi albaștri, bronzat și cu o șapcă pe cap mă abordează direct:
-Ai un leu?
Am, scot portofelul și îi dau.
-Da mie nu-mi dați? sare prietenul lui.
- Ei… nu-mi place că cereți.
-Haideți, doamna… cel mic vede că nu primește nimic și o șterge cu bicicleta.
-S-a supărat că ție ți-am dat bani și lui nu…, zic eu.
-Nuuu… el are bani.
-Cum te cheamă?
-Gheorghe.
-Purtătorul de biruință, nu?
-Da.
-Mi se pare nașpa să cereți așa bani la oameni.
-Mie mi se pare nașpa să călătorești singur. Nu se ia nimeni de dvs, nici un boschetar?
-Nu.
-Nu-i băgați în seamă, de-asta…
Tace o vreme.
-Uitați. Și îmi arată un fel de pătrat de plastic transparent.
-Ce e asta?
-De la o iconiță. V-o dau dvs. Să vă amintiți că ați trecut pe aici când o să fiți bătrână.
-Da’ ție nu-ți trebuie?
-Nu… v-o dau dvs.
Spun că mă duc să-mi cumpăr apă.
-Vă iau eu apă de la izvor, de la Primărie. Stați aici, că vin imediat.
Intru în magazin și cumpăr un Snickers. La ieșire, îl găsesc stând jos și sticla de apă așezată mai încolo. Îi întind ciocolata. Se uită la ea înainte s-o ia.
-Ce-i asta?
-Pentru tine.
-Și dvs? Trebuie să mâncați pe drum.
-Am mâncare. Tu mi-ai dat asta, eu ți-am dat ciocolată. Am făcut un schimb.
O ia și citește ce scrie pe ea – e în română și în engleză, spune.
-Ce dragi sunt unii oameni… poți să te înțelegi cu ei și alții sunt atât de proști, idioți și handicapați, nici nu poți să vorbești cu ei.
E un copil serios. Nu a zâmbit cât timp am vorbit.
Tatăl din Nifon
Nifonul e pustiu. N-am pe cine să întreb câți km mai am până la Cetățuia. Aproape de ieșirea din sat, zăresc prin gard un om trebăluind prin curte. Casa prost întreținută, curtea murdară prin care se alergau doi copii blonzi, gemeni – murdari și aproape goi. „Ni i-a lăsat maică-sa de când aveau opt luni. Muncește în Italia”.
Omul e sfătos, vorbește ca un tată. Are și un băiat de vreo 14-15 ani, cu mult zâmbet în ochi și bine crescut.
„Să nu vă îndepărtați (cu pluralul politeții, la marginea unui sat din Dobrogea) prea mult de Țuțuiatu, în stânga, că sunt vipere. Și, data viitoare nu plecați neînsoțită. Sau... și face un gest către șold... un cuțitaș, pentru autoapărare. Nu să le faceți rău, da’ numa’ o zgârietură, la picior, la umăr. Să știe că nu trebuie să se apropie.” Băiatul lui sare: „Câți ani aveți?” Mint și spun 21 pentru că deja le spusesem că sunt la facultate în București. „A, păi aveți permis de port-armă.” Îmi place să stau de vorbă cu ei, dar se simt obligați: „Cu ce să vă servesc? O cafea?” Are degetele noduroase și lungi, de pădurar și arătătorul de la dreapta i-a fost tăiat.
 |
| La iesire din Nifon |
Parcul Național Munții Măcin își merită numele. Din Nifon până la Cetățuia – astfalt impecabil, drumuri pustii – m-a depășit o singură mașină. Cetățuia are 2-3 gospodării și o terasă improvizată de niște nostalgici ai pădurii, refugiați de la oraș, așa că am ascultat Iris toată seara. Duș - aproape pe întuneric, la fântâna din apropierea terasei, străduindu-mă să mă și spăl, să rămân și oarecum îmbrăcată.
 |
| Parcul National Muntii Macin |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu