joi, 4 octombrie 2012


Ce-am făcut în vacanţă: Prin Dobrogea cu bicicleta (19 - 22 iulie)


Ziua nr. 1 

Constanța (5.30) – Mamaia – Năvodari – Corbu – plaja Corbu (8.00) – Săcele (12.00) – Mânăstirea Histria (14.00) – Cetatea Histria și înapoi Mânăstirea Histria (15.30-18.00)




Traseu de bicicleta 1864120 - powered by Bikemap 




O să fiu în stare? Dacă n-o să mai pot sa continui după prima zi, dacă fac febră musculară? O să găsesc unde să dorm? Unde plec singură?

Știu unde plec și știu că trebuie să plec. Cam așa încep călătoriile mele, cu seara de dinainte când gândurile sunt deja pe drum și, ca gândurile unui Rac, sinuoase și fricoase, se uită peste umăr și l-au luat pe „nu” în brațe, dar de-acum am învățat că dacă fac pasul, dacă sar acest șanț, lumea se deschide ca o carte în care pătrund ca-n propria poveste – sunt de-acolo, mă potrivesc ca o rotiță, nu poate fi nimeni în locul meu. 

Am fost întrebată de multe ori în aceste zile dacă nu mi-e frică. Nu sunt inconștientă, iau în calcul posibilitatea de a nu mă întoarce teafără, dar știu că nu pot face altfel. 

Constanța de-abia se dezmorțește. Azi începe week-endul. Paranghelii pe plajă – se deschid buzunare și picioare, se pierd cheile de la mașină, se găsesc bani pentru încă o bere, se fumează, se afumă, se abureşte, se sare la bătaie, se tupilează la portofel, se scrumează flegmatic din șezlong... Singurele lucruri care mai seamănă cu Mamaia de când eram copil sunt bordura înaltă de beton care desparte trotuarul de nisip și pasarela cu tobogane din piatră de pe care încă mai pescuiesc constănțenii. În rest, în locul ei a crescut un mamut compact de hoteluri (multe îngrozitor de hidoase) și cluburi și o industrie pentru zăpăcit turiștii. 

Pe șosea, după Mamaia, lumea depășește nervos. Câtă grabă la șase jumătate dimineața! Par și mai grăbiți când îi privește un biciclist. Șoferii se uită la mine încruntați, curioși, dar nu cu o curiozitate binevoitoare – în nicun caz. Trec prin zona industrială a Constanței – Dana 9. Oamenii așteaptă autobuzul să meargă la lucru…







Drumul ăsta îmi amintește de Indonezia. Multe lucruri care nu aveau nicio semnificație îmi amintesc acum de călătoria mea, cel mai des de Indonezia sau de Nepal – căldura arzătoare, unele mirosuri, vântul care bate într-un anumit fel. Mi-am dat seama că – până la întoarcerea din această călătorie - nu am privit România așa cum merita. Copacii erau doar copaci, verdele lor, doar verde. Mergeam pe munte, părea că văd, dar, de fapt, eram opacă. De-abia după ce am rămas uimită de forma frumoasă a copacilor din Laos sau de cascadele de acolo mi-am dat seama că astfel de copaci există și la noi, că și cascadele noastre sunt spectaculoase.

Faptul că mergi într-o călătorie, că ești pentru prima dată într-o altă țară, te obligă să privești cu atenție, să faci din orice fapt banal un detaliu interesant, ca și cum ți s-ar mai deschide un ochi...







Liniștea din Corbu


La capătul unui drum de patru km bifurcat din șoseaua principală, foișorul care păzește priveliștea plajei Corbu mă face să mă gândesc la templele din Bali, echilibrate pe stânci, deasupra unei ape de un albastru turbat. Sub taluz, leneșii boemi se întind la soare, nederanjați de nici un zgomot în plus. Sunt puțini, nici nu-i nevoie să vorbească unii cu ceilalți. Dorm, stau pe saltea, înoată, mănâncă. Unii prind pește. Și plaja e plină de scoici mari – am aflat că se numesc rapane – care mă fascinează din copilărie. Adun multe, apoi trebuie să le las înapoi, pe plajă – sunt prea grele. Corbu e inundat de lumină și liniște, un cotlon de lume, ieșit din traseele comune. Salvamarii sunt singurii care aduc o notă de comercial pentru că arată ca-n filme: plini de mușchi, cu ochelari de soare și placă de salvare galbenă. Își fac antrenamentul de dimineață – aleargă pe plajă.





Corbu e o comună lungă care parcă nu se mai termină. Doamna de la magazin îmi spune că până la Scăcele mai sunt vreo 3 km. Merg și merg… e ca-n Indonezia, localnicii nu pot aprecia corect distanțele. În plus, copii mici, ieșiți în fața unei case îmi strigă „hello!” – curat Indonezia, doar că sunt în plină țara mea. Distanța până la Săcele a fost mai bine apreciată de băieții bicicliști din Focșani pe care i-am întâlnit la Corbu – 10 km. Făceau traseul meu, doar că în sens invers, cu destinația Vama Veche. Dormiseră la Histria, lângă o troiță. „Ai grijă, că sunt cam mulți „colorați” pe acolo. Când am trecut noi, au mânat oile înadins înaintea noastră pe șosea, ca să ne oprim, dar am trecut repede și ne-am strecurat”.


In Corbu, negocieri in fata magazinului

 Cea mai confortabila banca

Ce se mai aude prin sat, fata?


Poate mi se potrivește călătoria cu bicicleta. Nu am răbdare să stau. Dacă m-ar ține corpul, aș merge continuu. Fug de mine? Nu mă gândesc aproape la nimic, doar la drum. Ca o meditație. Dau și dau la pedale. Mașinile trec pe lângă mine, mă claxonează. N-au loc – doar o singură bandă pe sens. De parcă aș putea să-mi iau zborul de pe fâșia mea de biciclist.

Ceea ce văd în fața ochilor e ireal. Un amfiteatru imens de nori înalți, albi, peste câmpuri de un galben copt și verde închis, un acoperiș înalt peste lume. Toate, deschise în fața mea – un punct care se mișcă. Mă simt ca și cum aș locui într-o casă cu tavan din cer și nori. E incredibil că sunt aici, că mă mișc și că văd toate astea.


Săcele mi se pare un sătuc foarte simpatic. Mă opresc pentru o înghețată la magazin și aflu că aș putea rămâne peste noapte la Mânăstirea Histria, că mâine e sf. Ilie și e hram.

- Ce scrii acolo?
- Ce-am văzut pe drum, venind încoace de la Constanța.
- De unde ești?
- Din Galați, dar locuiesc în București.
- Aha, credeam că scrii ceva de finanțare…
- Nu, nu sunt în misiune oficială, doar în vacanță…
- Să fii sănătoasă și să mergi pe bicicletă până la 90 de ani.

Deasupra mea se aplecase un bătrân înalt, cu ochii apoși, fără dinți. Cât am stat pe terasa magazinului, a mai apărut și un străinez biciclist, gol până la brâu, doar cu niște blugi scurți, vechi pe el. Păr alb, ochelari de soare, ochi albaștri. E neamț și a urmat cursul Dunării cu bicicleta timp de trei săptămâni până în România. Azi vrea să ajungă la Constanța și să încheie traseul. Vine de la Jurilovca – cele trei săptămâni au inclus și o călătorie în Deltă.  „Mă bucur că s-a terminat. A fost greu. Primele zece zile merg bine, următoarele sunt mai grele.” 2.600 km.



Pedalez până la Mânăstirea Histria, așezată la drumul național, unde mă întâmpină o gașcă de copii veseli. Lidera grupului cheamă un călugăr cu ochelari, voce subțire și purtare delicată care îmi spune că părintele e ocupat acum, dar nu crede să aibă ceva împotrivă să pun cortul în curtea mânăstirii cu condiția ca a doua zi să plec foarte devreme (intenționam, oricum, ca la 6 să fiu plecată). Încep să mă instalez. Copiii se liniștesc deodată și îmi dau târcoale – „Să vă ajutăm?” Nu e nevoie, însă joaca de-a aventura nu poate fi abandonată. În cinci minute apar cu propriul cort, îl ridică lângă al meu și se înghesuie cu toții înăuntru – sunt copiii preotului, ai fratelui preotului de la Bistrița sau prieteni. Primesc de la ei bomboane și, eliberată de greutate, pornesc într-un drum de plăcere – 7km până la situl arheologic Histria



Muzeul vechii cetati grecesti Histria





La întoarcere, slujba religioasă e în toi – îmi schimb hainele și particip de politețe, dar nu rezist mult și mă întorc în cort. Adorm cu vocile preoților pe fundal și, chiar dacă mă simt  în siguranță și dorm bine în cort, vuietul mașinilor care se prelungește până târziu îmi cam face somnul să fie iepuresc. 

 Manastira Sf. Ilie Istria, gazda mea pentru prima noapte


Manastirea Navodari

 Foisor, in apropiere de Plaja Corbu










Niciun comentariu:

About

toateBlogurile.ro