luni, 27 septembrie 2010

Interviu Tropa-Trop

Saptamana aceasta puteti sa cititi mai multe despre calatoria mea prin Asia intr-un interviu pe http://imperatortravel.blogspot.com/

miercuri, 11 august 2010

Plimbare pe Lacul Morii











Refugiu ?! in Bucuresti










Puritate...










Tolanit fericit, dupa un snack la Mac :)











Apus printre ciulini













Peninsula de pe Lacul Morii

E atat de greu in Bucuresti sa gasesti un loc cu liniste. Sa nu mai auzi huruitul traficului si sa nu-i mai simti tensiunea pentru mai mult de cinci minute. Din cartierul tipic comunist unde stau n-ai unde sa scapi, pe undeva pe aproape… Oricum, parcurile noastre sunt minuscule si inconjurate de strazi, asa ca… inevitabil imi amintesc de padurile pe care polonezii le numeau parcuri.
Pe Lacul Morii macar se vede cerul intins. Scurtez drumul printre blocuri si apoi printre case si curti. Mirosul vag de vegetatie imi aduce pentru mai putin de un minut linistea in imaginea mea despre cum miroase la tara, seara.
Daca vii doar sa te uiti la cer e in regula. Daca mai arunci si un ochi poetic la spectacolul pamantesc, ai parte de o plimbare pe cinste. Pe Lacul Morii bucurestenii incinsi fac baie cu catei cu tot, pescuiesc si beau bere. Cei mai stilati alearga cu castile in urechi, creandu-si propriul sistem de izolare de realitate. Altii se plimba cu bicicleta, sau, dupa posibilitati, foiesc incoace si incolo niste scutere partzaitoare sau niste ATVuri pe langa care nu le vad bine pe pasnicele mamici cu carucioare. Dinspre satul de dincolo de Lacul Morii, doi barbati vin hotarati spre oras cu un carucior gol de supermarket (or merge sa-l returneze, nu?) Ceva figuri suspecte ma fac pana si pe mine – campioana inconstientei – sa nu ma aventurez pana pe insulita. „Ma enerveaza ca trec tot felul de fu..ti. Oai, ce faci, nene? Ai prins ceva, nene?” se plange un pescar serios colegului de hobby.
Dupa ce soarele coboara, daca sunteti curiosi sa vedeti, deasupra orizontului ramane dara aerului pe care-l respiram.
Cand am ajuns acasa, dupa haosul cumparaturilor din supermarket in care ne-am impiedicat unii de altii, mi-am dat seama ca tot drumul nu m-am ”uitat” la nimic, am mers ca printr-un coridor care taia intr-o masa siroinda de autosuficienta, de solduri largi si leganate, de plozi tinuti de mana si tricouri ridicate pe burta, rujuri si lantzauri, vorbe lejere, in largul lor, fitze de Italia si smecherii… Desi m-am plictisit de el, locul cu liniste dinauntru e singurul la indemana (cand nu-i ocupat cu turbulente, proteste sau automotiuni de cenzura).

sâmbătă, 8 mai 2010

Dansul

Cu siguranta, mai demult, sufletul meu a stat sub bluza inflorata si murdara a unei tiganci, in parul ei afumat si incalcit, pe sub covilitire, pe langa focuri, prin piete medievale. Altfel cum s-ar putea explica durerea aproape fizica pe care o simt atunci cand aud o muzica fumoasa si, dintr-un motiv sau altul, nu pot dansa? (si melancolia, supletea viselor neoprite de nimic care imi aluneca prin tot corpul la inceputul unei calatorii) Inima mi se strange ghem, un nod mi se aseaza in gat, mi se rupe sufletul ca nu pot dansa.
Tanjesc si visez la dans ca la un drog, la momentul de inspiratie cand, in mijlocul unei petreceri, nu mai pot sta jos, trebuie sa ma ridic sa dansez, chiar si singura in fata tuturor. Spalata de muzica ce siroieste peste mine; sufletul erupe, iradiaza, imi umple corpul de bucurie si eu nu ma mai gandesc la nimic, eliberata in lume, recreandu-mi sensul pentru care am fost creata, reafirnandu-mi originile indepartate, necunoscute.
Sunt convinsa ca dansul m-ar putea vindeca, daca ar fi nevoie; sangele meu ar striga energiile care au patruns peste veacuri pana la mine si as auzi forfota si tropot de cai, strigate, lemne pocnind in foc si descantece de tiganca.

luni, 3 mai 2010

Spus pe Romaneste!

Si asta e parte din ceea ce SUNTEM, nu doar griul din jur si circul.

vineri, 30 aprilie 2010

Intoarcerea

Intai a fost un sentiment reconfortant ca peste tot in jur se vorbea romaneste. Imi venea sa zambesc continuu, pasind fara graba spre biroul de verificare a pasapoartelor. Banalul dialog „Buna seara” (intins pasaportul), „Multumesc” suna intr-un fel aparte si imi marca oficial trecerea, intoarcerea.
Apoi mi-am redescoperit dulapul cu haine, lucrurile marunte si uitate, m-am minunat de cate haine poate sa aiba un om si am gandit cu voce tare: „La ce mi-or fi trebuind” (in conditiile in care in ultima luna tot schimbasem si spalasem doua camasi si doua perechi de pantaloni).
La prima iesire in Bucuresti, am gasit „Romania” bine – multi oameni de toate varstele mergand pe bicicleta, gradina botanica verde, parcul izvor cocolosindu-se intr-o iarba inalta, copacii erau infloriti, mirosea a petale (mi-l aminteam chel si cu doar cativa tarusi de viitori copaci plantati pe ici pe colo).
Incet, dar sigur, am fost insa absorbita in suvoiul vietii de zi cu zi din tara si inca ma lupt sa-mi pastrez toleranta si pacea cu care m-am intors din Asia.
Dupa impresia buna pe care mi-a facut-o numarul mare de biciclisti, o impresie proasta mi-a facut-o negativismul romanilor. Mi s-a spus: „Cum e pe acolo? Nu cred ca e mai rau ca la noi”. Trecand peste ignoranta (romanul nu stie, dar presupune si are o parere despre orice), avem impresia ca suntem cei mai napastuiti. Ce mult ne-ar folosi daca in loc sa bagam banii intr-un apartament am scoate capul in lume...
Mi se pare ca suntem oarecum o natie de copii vitregi care isi privesc parintii cu respingere. Am impresia ca ultima legatura cu spiritul romanesc a ramas undeva in perioada interbelica, inainte de comunism care ne-a bulversat valorile si ne-a introdus in mentalul colectiv goana dupa material, a taiat legaturile cu creatiile spiritului, a incetat sa mai promoveze inteligenta, inlocuind-o cu abilitatea de a te „strecura”, de a te descurca. Ceva care traieste in noi, transmis de demult, ne face sa uram ceea ce am devenit, sa nu mai stim exact cine suntem.
O familie obisnuita de nepalezi (parintii si copii) traieste intr-o singura camera unde dorm, gatesc si mananca. Toaleta e afara, comuna. Au electricitate cu program. Si totusi, stiu bine cine sunt si sunt mandri de asta. Indonezienii studiaza in clasele primare obligatoriu dans traditional la scoala si au facultate de dans traditional. Daca unul dintre copii merge la scoala de arte, e mandria familiei (nu e considerat viitor muritor de foame si parintii nu incearca sa-l convinga sa se faca avocat).
Poate ar trebui sa ne mai dam o sansa. („Ce sansa cand astia distrug tara?”, insa..) Un popor care se pretuieste pe sine si e deschis la cunoastere (adica mai degraba Yahoo News si Google decat Stirile ProTv) nu poate fi dus de nas oricum.


Vezi mai multe video din Blog

vineri, 16 aprilie 2010

Annapurna Base Camp Trek - Himalaya










Jumping for joy! Pe ultima suta de metri, intre MBC (Machapuchare Base Camp - 3700) si ABC (Annapurna Base Camp - 4100)








In vale, cu vedere spre MBC








Annapurna Base Camp la rasarit (micuta, in stanga fotografiei)








Annapurna itself











Marcaj pe traseu







Vf. Machapuchare (6993 m). In traducere din limba nepali, "Coada de peste". Daca aveti vreme frumoasa, mr. "Fishtail" se poate zari inca de pe la inceputul trekului; noi, insa, nu am avut norocul sa-l vedem asa devreme si-l tot vanam cu privirea, asa ca a ramas un adevarat punct de referinta.








Sus, cu vedere la Annapurna











Intoarcere








Viata pastorala. Desi muntii ii vezi de aproape abia in ultima zi de urcare, timp de patru-cinci zile treci prin peisaje la fel de interesante - paduri de rododendroni rosii, fluturi, cascade, poduri subrede :), urci si cobori sute de metri in aceeasi zi si arunci o privire spre viata adevarata a poporului nepalez.

sâmbătă, 20 martie 2010

Jumatate de optmiar

Maine plecam spre Pokhara si de poimaine incepem marea cucerire a traseului Annapurna Sanctuary :)... Voi urca impreuna cu Milena si Lea, doua studente la medicina din Germania. Traseul dureaza cam zece zile, dar depinde de ritmul nostru si ajunge pana la aproximativ 4.000 de m... Jumatate de optmiar :). Restul, in calatoria viitoare...

vineri, 19 martie 2010

Kathmandu - unic!



















Orasul in care nu poti fi simplu plimbăreț. Soferii conduc atat de riscant incat ai senzatia ca se bazeaza pe tine ca vei avea relflexe bune si vei face miscarea corecta
















Colorata Asie








Nu sunt suburbiile, e chiar centrul Kathmandu-ului


























Intelept la templu. Multi îti picteaza fruntea cu un punct rosu, fie ca vrei, fie ca nu...


















Sofer de tuk-tuk. Ma intreb cum poate dormi in mijlocul zgomotului ametitor de claxoane si motoare



















Kathmandu love

miercuri, 17 martie 2010

Kathmandu, love at first sight

"Welcome to OUR Nepal", mi-a spus in avion un nepalez simpatic care a lucrat in Afganistan impreuna cu soldati romani. Isi iubeste tara, se vede... Imi spune ca ar trebui sa o vad cand totul e verde, plin de iarba... si prin cuvintele lui spuse cu toata gura, ca si cum ar vorbi despre un fel de mancare, se contureaza imagini.

Muntii pe care ii vad din avion ma lasa fara glas. Munti, vai si drumuri serpuitoare, asta e Nepalul. Cand am trecut de imigratie si am vazut scris: "Welcome to Nepal" mi-am dat seama ca e un vis devenit realitate.

Kathmandu e diferit de orice oras pe care l-am vazut pana acum, e Asia asa cum si-o imagineaza fiecare inainte de a calatori - praf, cladiri darapanate, haine colorate intinse la uscat, trafic haotic, claxoane, copii murdari care urla... L-am iubit din prima clipa. La fel si oamenii - sunt simpatici, glumeti, cu inima deschisa, gata sa imparta o vorba cu tine.

Am senzatia ca intreg Kathmandu-ul e o mahala, foarte asemanatoare cu mahalaua Galatiului din port... Cel putin asa arata inima lui turistica, Thamalul. M-a cucerit atmosfera lui hippy - peste tot se vand obiecte de artizanat colorate, esarfe, haine hippy, mingi de jonglat, carti, bijuterii funky din lana, margele, piele, matase... M-as muta cu totul in Thamal un an...

marți, 16 martie 2010

Waiting in New Delhi

Oricat as iubi aeroporturile, protocolul de tranzit din New Delhi e cel mai de cacao de care am avut parte pana acum. Practic, esti restrictionat intr-o zona de dimensiunea salii de asteptare din autogara din Galati, cu aproximativ acelasi aspect. Magazinele unde sa te zgaiesti sa mai treaca timpul sunt dincolo de check-in, asa ca... adio! Ma foiesc, incerc sa ies pe cealalta usa, dar indianul ma trimite inapoi ca pe catei sau pe copii, imi arata cu degetul: "Go inside!"
Nu e nimic de facut, pe pereti sunt vreo doua televizoare fara glas, asa ca degeaba sunt pe Discovery, nici macar nu au subtitrari. E suportabil, dar nu daca trebuie sa dormi acolo - doar cateva scaune pe care te poti intinde (vanez, bineinteles, unul dintre ele), restul tari si despartite de bare, sa nu te poti lungi.

Dau de urma unei retele internet wireless, chipurile free, numai ca trebuie sa te inregistrezi cu numarul de telefon din tara de origine si se pare ca programul nu a auzit de Romania, asa ca trebuie sa ma rog de o indianca sa-mi imprumute numarul ei de telefon. E de acord, dar imi spune ca dupa o ora conexiunea se intrerupe si nu vrea sa-si mai introduca numarul de telefon inca o data. Halal wi-fi free!

Trebuie sa ajung intr-o zi si in faimoasa Indie, dar dupa cum arata lucrurile in aeroport, locatie cat de cat civilizata, nu vreau sa-mi imaginez felul in care functioneaza societatea in restul tarii. Nu s-a auzit de cozi organizate, lumea se imbulzeste dezordonat, care cum apuca, zborurile sunt intarziate, isi schimba ora de decolare sau poarta in ultimul moment... Dezamagire fata de aeroportul modern si elegant din Bangkok. Si... oamenii de la check-in poarta arme. Nu mai am aceeasi simpatie pentru India cand am aflat ca, impreuna cu China, sustine dictatura militara din Myanmar.

Amelia

In Boeingul nou-nout care ma duce spre Delhi, ma uit la un film despre Amelia Earhart, prima femeie care a traversat Atlanticul cu avionul si apoi a disparut misterios in Pacific in 1937 in incercarea de a face inconjorul lumii in zbor.
Mi-au placut cateva replici:

„Who wants a life imprisoned in safety?” De acord.
„When I flew over the sea I felt transported to a simple, safe, beautiful place where everything was comprehensible”
„On my 7th birthday my dad gave me a globe. I was spinning it slowly, reading the names of all those strange places – Morocco, Spain, Etiopia, dreaming one day I will go to all these places” Imi aminteste de harta mea de pe usa dormitorului, de degetul care se plimba peste Indonezia si indepartata Asie intrebandu-ma, la fel, daca voi ajunge vreodata acolo...
„I want to be free, a vagabond of the air... Flying the world...”
„Want a tip? If I listened to all those that told me it was impossible I would have never flied”
„No borders, just horizons. Only freedom”

Mai degraba binecuvantata... (Bangkok-New Delhi)

M-am intrebat de multe ori daca faptul ca ma intereseaza lucruri atat de diverse e o binecuvantare sau un blestem.
Si totusi... nimic n-a fost in zadar, nici una din ratacirile mele; din fiecare mi-a ramas cate ceva – din dans, din balet, din catarat, din fotografie, din sporturi, din studiul literaturii, din desen. Unele toane au ramas in viata de zi cu zi. Baletul si sporturile pentru pregatirea fizica, aparatul foto pe care il iau cu mine oriunde, calatoriile care imi fac familiare parti indepartate din lume, imi dau perspectiva propriei experiente (voi citi cu totul altfel stirile de acum incolo, mult mai „personal”, cunoscand tarile respective).
Uneori mi se spune: „Tu n-o sa te opresti niciodata, vei dori sa inveti mereu altceva, mereu... nici nu stii ce cauti, esti ca fat-frumos care vrea tinerete fara batranete si viata fara de moarte...” Poate-i adevarat. Ar trebui sa ma tem? Sau viata mea va fi mereu bogata, mereu cu un scop?

Calatoriile imi dau perspectiva. Stiu ca e mult spus, dar sunt ca un fel de meditatie... autobuzul, trenul sau avionul merg, ducandu-ma spre destinatie si gandurile mele alearga libere, o data cu drumul, relaxate... libere, asta e cuvantul.

Savurez un pahar de Cola si privesc norii – ceea ce pictorii de motive religioase au reprezentat intotdeauna ca „Imparatia Cerurilor”, „Regatul Ingerilor” – pufosi, imaculati, luminati dulce dintr-o parte de apus. Cand vezi lucruri atat de frumoase te gandesti ca lumea noastra e chiar paradisul fizic, folosit drept metafora de catre religii pentru o stare sufleteasca de liniste si impacare – paradisul interior. (Doar ce simtim cand privim norii sau padurea sau cascadele? Nu ne gandim; simtim; suntem muti. E doar „oau” si ceva interior, indescriptibil. Ceva care trebuie simtit de fiecare, ceva care nu se denumeste prin concepte, nu se explica in carti, ci se simte in maniera personala – pe asta se centreaza filosofia buddhista, pe propria practica si experienta)

E nostim cum in calatorii lucrurile care acasa erau parte din firesc, banale devin speciale. Ca un pahar de Cola, ca o franzela; uneori (mai ales in Asia de sud-est), apa calda de la dus.


... Si lista mea continua. Sarah (carlandsarah.travellerspoint.com) mi-a deschis curiozitatea pentru yoga (tot un fel de balet, dar nu atat de dur ca exercitiu fizic), avioanele mi-au amintit de visul de a zbura, inca nu am luat lectii de calarie, mi-as dori sa incerc cursurile de vipassana de zece zile, sa citesc mai mult despre istoria religiilor... si sa descopar calea de a-mi lua viata de la capat in tara, acum ca mi-e greu sa ma mai imaginez angajata...

Poate ca sunt mai degraba binecuvantata...

Intr-o zi o sa invat sa zbor (Vientiane-Bangkok)

Ador sa zbor. Si chiar daca viata mea de acum inainte e o nebuloasa, cand m-am urcat in avion am gandit: „Sunt sigura ca intr-o zi o sa invat sa zbor”. Sau sa sar cu parasuta.
E una dintre activitatile care iti golesc mintea de orice, ca si skiul sau snorkellingul. Privesc in jos, spre formele abstracte create de oameni pe pamant si ma simt ca in Pulau Derawan in Indonezia (pulau=insula), cu Gosia, cand priveam spre viata subacvatica de dedesubt.
Ador sa fiu un vagabond al aeroporturilor. Sa arat ca un calator fara bani, sa ma plimb prin magazinele sclipitoare, sa petrec ore in sir citind in waiting lounge, sa dorm in aeroport, sa pastrez din sucul sau mancarea din avion pentru „mai tarziu” (Thai Airways si Jet Airways – India au avut mancare si dulciuri excelente!)
Iubesc aeroporturile, simt ca aici se deschide lumea, ca intr-adevar calatoresc. Poate pentru ca sunt atat de rare in calatoriile mele; le savurez. Aerul lor fancy, muzica lor clasica la volum discret, protocolul de zbor, pilotii si stewardesele cu trollerele lor elegante... Sa beau cafea cu lapte si sa ma uit la nori...

Cascadele din sudul Laosului


















Tad Fane, se spune ca e cea mai impresionanta cascada din Laos






































Sat din Laos













Copii au iesit sa se uite la noi... si noi la ei. Curiozitate reciproca
































Baie














Tine-ti respiratia!














Pe marginea drumului in Laos misuna tot felul de vietati - de la closti cu pui, catei, capre pana la porci si vacute. Problema e cand se decid sa traverseze. Pentru vaci e clar, n-ai incotro si trebuie sa opresti, mai periculos e cu gainile care se razgandesc la jumatatea drumului. Adam si Casey erau gata-gata sa omoare un cocos nehotarat. A scapat cu viata, dar si-a lasat ceva pene sub roata motocicletei.

















Funky monks. Nu zici ca le-ar sta bine intr-o formatie?


















Intr-un sat traditional, organizat pentru turisti


































Pui fripti in Laos

luni, 15 martie 2010

Laos - amazing nature

Laos e o tara de o frumusete dureroasa – natura neatinsa de valurile de turisti, copaci cu forme uimitoare, cascade si paduri, drumuri pustii pe care gonesti de unul singur pe motocicleta...

Plictisita sa tot calatoresc de una singura, m-am lipit la granita cu Laos de un grup de englezi care aveau aceeasi destinatie ca si mine – Pakse - si aproximativ acelasi plan – sa inchirieze motociclete si sa faca turul cascadelor din sudul Laosului. (apropo de pacalelile de la granita, daca nu esti pe faza dai trei dolari in plus pe care ofiterii ti-i cer drept „taxa de stampila”. Dolarii din Cambodia i-am evitat – le-am spus verde in fata ca nu exista o asemnea taxa si dupa ce au vazut ca nu renunt, mi-au stampilat pasaportul, insa in Laos, n-am avut incotro si a trebuit sa platesc dolarul-spaga pentru ca ofiterul n-a vrut in ruptul capului sa ma lase sa trec).

Mi-a parut rau ca din goana motocicletelor nu prea poti surprinde mare lucru... Oamenii din Laos seamana cel mai mult cu indonezienii – zambesc mult si e usor sa le inveti limba pentru ca te saluta mereu cu „sabaidy” si nu cu hello si spun multumesc – „kop ceai”. Cand trecem prin sate, ies la strada si ne fac cu mana, ne saluta cand trec pe langa noi pe biciclete sau motociclete (mi-am amintit de obiceiul din Romania de a spune „buna ziua” cand te intalnesti cu cineva pe o poteca de munte). Casele seamana cu cele din Cambodia, facute din stuf sau lemn, rudimentare, sarace... Oamenii sunt, insa, diferiti. O alta atmosfera imbraca Laosul - e una dintre cele mai linistite tari din Asia de Sud-Est...

Copacii sunt parte din amprenta acestei tari. M-as fi oprit la fiecare suta de metri sa ii fotografiez pentru ca nu am vazut pana acum copaci cu forme atat de armonioase, chiar si cei uscati isi infasoara si desprind ramurile atat de frumos de parca ar fi pictati pe cer. Sunt copacii care isi intind larg ramurile creand o pata larga de umbra, copacii supli si jucausi, cu doar cateva cuiburi de ramuri in varf...

Din pacate, situatia infrastructurii din Laos incape in acelasi adjectiv: dureroasa.
Unele drumuri sunt neasfaltate, altele sunt pline de gauri imense in asflat (m-am pregatit cu varf si indesat pentru proba de ocolit jaloane cand imi voi lua permisul pentru motocicleta). La finalul „expeditiei” eram rupti in doua si rosii din cap pana-n picioare de la praful caramiziu de pe drum...

Cele doua nopti de pe drum am dormit in case de stuf ca ale laotanilor, in apropiere de cascade, trezindu-ne infrigurati de dimineata. Mancarea a fost meniul obisnuit al Asiei de Sud-Est – orez sau taitei in diverse combinatii. Englezii serveau meniu traditional, dar cam in sila, cautand pe unde se poate mancare vestica. De cand i-am cunoscut, a inceput sa-mi fie dor de mancarea de acasa si, de doua zile de cand sunt in Vientiane, mananc in continuu paine goala. Laotanii fac paine adevarata, cu gustul de acasa, cea mai buna din Asia si fara preturi speciale pentru bule! Ma asteapta Nepalul unde va trebui sa ma obisnuiesc din nou cu mancarea asiatica, asa ca o mica „vacanta” culinara a fost binevenita...

duminică, 14 martie 2010

People of Cambodia















Asia de sud-est e plina de imagini de genul asta...



















































































































































































































































Calugarita budista in piata

Angkor Wat

Angkor Wat, obiectivul numarul unu de vizitat in Cambodia, a fost capitala imperiului Khmer situat pe teritoriul Cambodgiei si cuprinzand parti din Malaezia, Thailanda, Laos, Myanmar (sec 9-12). Imaginea templului principal apare pe steagul Cambodgiei




















Templul Wat Phom, inghitit de jungla





































Bayon, templul celor o mie de fetze






































Angkor Wat la rasarit, cand multimea se aduna sa faca poze














In Angkor Wat la apus







About

toateBlogurile.ro